Balconul cu vedere la oraș, la Cluj

Era o seară de vară la Cluj, iar aerul avea acea încărcătură pe care o simți doar când urmează ceva important. Eu încă nu știam. Vorbeam de trei săptămâni cu Bianca.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Bianca ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 27 de ani, Bianca avea 27. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.

— Ți-e teamă? m-a întrebat Bianca când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.

— Bine, a zâmbit ea. Înseamnă că îți pasă. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Bianca, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.

— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. Am simțit un fior pe șira spinării, dar unul plăcut, ca înainte de un salt despre care știi sigur că te va prinde bine.

Nu ne grăbeam.