Barul de la hotel în Timișoara

Mă gândesc adesea la o seară de toamnă pe care am petrecut-o în Timișoara. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Cu Daniela ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 32 de ani, Daniela avea 30. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.

Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Daniela rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus. — Ți-e teamă?

m-a întrebat Daniela când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut. — Bine, a zâmbit ea.

Înseamnă că îți pasă. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Daniela, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus.

Cred că ne-am înțeles perfect. Ne-am privit pe rând și, pentru câteva clipe, nu a vorbit nimeni.