Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singur când îmi amintesc de o seară de primăvară petrecută într-o vilă închiriată. Vorbeam de trei săptămâni cu Andreea. Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara.
Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Andreea ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă. Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt.
Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 38 de ani, Andreea avea 36. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.
Andreea a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Andreea, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.
— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont