Când am invitat pe cineva în plus, la munte

Mă gândesc adesea la o sâmbătă fără planuri pe care am petrecut-o la munte. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Adrian și cu mine eram împreună de 3 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice.

Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească. Cu Călin ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm.

Cu Adrian eram împreună de 3 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față. Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune. Am stabilit regulile pe o foaie, ca pe un contract, și am râs de noi doi: fără presiune, fără surprize, cuvânt de oprire pentru oricine, discuție a doua zi.

Călin a citit foaia, a dat din cap și a zis simplu: „Perfect. Mai bine așa.” Călin ne-a privit pe rând și a spus calm: „Eu sunt aici doar dacă vă doriți amândoi.