Când am invitat pe cineva în plus, la Oradea

Nu sunt un povestitor bun, dar o să încerc să nu omit nimic. Totul a început într-o sâmbătă fără planuri, la Oradea. Lavinia și cu mine eram împreună de 4 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice.

Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească. Cu Răzvan ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm.

Eu am 50 de ani, Lavinia are 55. Suntem împreună de 4 ani și, dacă e să fiu sincer, nu ne-a lipsit niciodată dragostea, ci doar ocazia de a ne scoate din rutină. — Nu vreau să faci asta doar pentru mine, i-am spus lui Lavinia.

— Nu o fac pentru tine, a râs Lavinia. O fac pentru noi. Am ținut-o în mine prea mult timp și cred că trebuie să ne-o spunem.

Am respirat adânc. Nu mai era loc de rușine, doar de sinceritate. Răzvan ne-a privit pe rând și a spus calm: „Eu sunt aici doar dacă vă doriți amândoi.

Dacă nu sunteți siguri, mergem la cină și rămânem prieteni.” Cuvintele acelea au risipit ultimele mele îndoieli. Muzica se auzea încet, luminile erau reduse, iar în aer plutea parfumul lumânărilor.