Ce am învățat într-o seară în trei, la Constanța

Era o seară ploioasă de mai la Constanța, iar aerul avea acea încărcătură pe care o simți doar când urmează ceva important. Eu încă nu știam. Diana și cu mine eram împreună de 7 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice.

Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească. Cu Adrian ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm.

Cu Diana eram împreună de 7 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față. Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune. — Nu vreau să faci asta doar pentru mine, i-am spus lui Diana.

— Nu o fac pentru tine, a râs Diana. O fac pentru noi. Am ținut-o în mine prea mult timp și cred că trebuie să ne-o spunem.

Am respirat adânc. Nu mai era loc de rușine, doar de sinceritate. Adrian ne-a privit pe rând și a spus calm: „Eu sunt aici doar dacă vă doriți amândoi.

Dacă nu sunteți siguri, mergem la cină și rămânem prieteni.” Cuvintele acelea au risipit ultimele mele îndoieli.