Ce am învățat într-o seară în trei, la Oradea

Era o seară de toamnă la Oradea, iar aerul avea acea încărcătură pe care o simți doar când urmează ceva important. Eu încă nu știam. Dan și cu mine eram împreună de 9 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice.

Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească. Cu Lavinia ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm.

Eu am 47 de ani, Dan are 42. Suntem împreună de 9 ani și, dacă e să fiu sinceră, nu ne-a lipsit niciodată dragostea, ci doar ocazia de a ne scoate din rutină. — Nu vreau să faci asta doar pentru mine, i-am spus lui Dan.

— Nu o fac pentru tine, a râs Dan. O fac pentru noi. Am ținut-o în mine prea mult timp și cred că trebuie să ne-o spunem.

Am respirat adânc. Nu mai era loc de rușine, doar de sinceritate. Lavinia ne-a privit pe rând și a spus calm: „Eu sunt aici doar dacă vă doriți amândoi.

Dacă nu sunteți siguri, mergem la cină și rămânem prieteni.” Cuvintele acelea au risipit ultimele mele îndoieli.