Ce am scris la miezul nopții

Mereu am crezut că cele mai bune povești încep fără avertisment. A mea a început într-o seară de iarnă, cu zăpadă afară, la munte, cu o simplă propunere. Vorbeam de trei săptămâni cu Ovidiu.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Ovidiu ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Ovidiu rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.

Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem. Ovidiu a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora.

— Nu mă grăbesc, mi-a spus Ovidiu, privindu-mă în ochi. Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns.

Dar sunt curioasă să aflu. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.