Ce n-am îndrăznit să ne spunem, la Oradea

Era o sâmbătă fără planuri la Oradea, iar aerul avea acea încărcătură pe care o simți doar când urmează ceva important. Eu încă nu știam. Cu Călin eram împreună de 15 ani.

Dragoste aveam, răbdare aveam, ne lipsea doar scânteia aceea mică pe care o dai ușor uitării între program, facturi și oboseală. După 15 ani alături, ne cunoșteam pe de rost obiceiurile. Tocmai de aceea am simțit că vrem să ne surprindem.

Eu am 47 de ani, Călin are 50. Am învățat împreună că pasiunea nu se păstrează de la sine, ci se hrănește cu curaj, cu conversații sincere și cu puțină neliniște plăcută. Într-o seară, la un pahar de vin, Călin a rupt tăcerea: — Ce-ar fi să încercăm ceva nou?

Nu știu încă ce, dar vreau să alegem împreună. Ne-am uitat unul la altul și am înțeles că ideea plutea în aer de mult. Am făcut un joc al sincerității: fiecare scria pe un bilet o dorință, apoi le amestecam.

Când am deschis biletul lui Călin, am simțit cum mi se încălzesc obrajii. Era exact ceva ce mi-aș fi dorit și eu, dar nu îndrăznisem să spun. Muzica se auzea încet, luminile erau reduse, iar în aer plutea parfumul lumânărilor.