Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singur când îmi amintesc de o seară de toamnă petrecută la mare. Vorbeam de trei săptămâni cu Bianca. Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara.
Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Bianca ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă. Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt.
Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 28 de ani, Bianca avea 31. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. — Nu mă grăbesc, mi-a spus Bianca, privindu-mă în ochi.
Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns. Dar sunt curios să aflu.
— Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Bianca, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect.
Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont