Povestea asta începe simplu: un weekend pe Valea Prahovei, un pahar de vin și o conversație care s-a întins mult peste miezul nopții. Vorbeam de trei săptămâni cu Ioana. Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara.
Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Ioana ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă. Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt.
Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 27 de ani, Ioana avea 29. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.
Ioana a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Ioana, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.
— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont