Nu credeam că o să povestesc vreodată asta, dar mi-a rămas în minte ca puține lucruri. Se întâmpla într-o seară de vineri, într-o pensiune de la munte, iar ziua începuse cât se poate de obișnuit. Pe Daniela și pe Lucian i-am cunoscut printr-o comunitate de cupluri, după câteva săptămâni de mesaje politicoase și o cafea la care ne-am simțit surprinzător de bine.
Ne-au spus de la început: nimic nu se întâmplă dacă vreunul dintre noi patru are cea mai mică ezitare. Monica și cu mine vorbisem luni întregi despre asta. Cu Daniela și Lucian ne-am întâlnit prima oară la un restaurant liniștit, ca patru oameni normali care se studiază cu simpatie.
Au fost două ore de râs și de priviri care spuneau mai mult decât cuvintele. Daniela și Lucian erau prieteni de-ai unor prieteni, un cuplu de vârsta noastră, cu umor și cu felul acela de a asculta pe care rar îl întâlnești. Am stat de vorbă mult, am stabilit reguli și am hotărât să ne mai vedem, fără nicio obligație.
— Regula e simplă, a zis Daniela: dacă cineva vrea să oprească, oprim toți, fără întrebări. — Iar dacă ne răzgândim, ne bem vinul și povestim până în zori, a adăugat Lucian. Am râs cu toții și tensiunea s-a mai domolit.
— Nu ne grăbim nicăieri, a spus Daniela. Muzică, un pahar, poate un joc de societate pentru început.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont