Curajul de a spune da, într-o pensiune de la munte

Mă gândesc adesea la o noapte caldă de iulie pe care am petrecut-o într-o pensiune de la munte. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Cu Ovidiu ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore.

Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm. Eu am 30 de ani, Oana are 27. Suntem împreună de 3 ani și, dacă e să fiu sincer, nu ne-a lipsit niciodată dragostea, ci doar ocazia de a ne scoate din rutină.

Lucram amândoi mult, ne vedeam seara, obosiți, și ne promiteam mereu că weekendul ăsta ne recuperăm. Într-o vară am hotărât că vrem mai mult decât liniște: vrem puțină aventură, dar făcută cum trebuie, cu grijă și cu acordul tuturor. — Sigur vrei asta?

m-a întrebat Oana, uitându-se atent la mine. — Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Oana a zâmbit și mi-a strâns mâna.

— Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații. — Nu vreau să faci asta doar pentru mine, i-am spus lui Oana. — Nu o fac pentru tine, a râs Oana.

O fac pentru noi. Am ținut-o în mine prea mult timp și cred că trebuie să ne-o spunem. Am respirat adânc.