Curajul de a spune da, la munte

Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singur când îmi amintesc de o după-amiază târzie de septembrie petrecută la munte. Irina și cu mine eram împreună de 2 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice. Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească.

Cu Raluca ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm. Cu Irina eram împreună de 2 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față.

Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune. — Sigur vrei asta? m-a întrebat Irina, uitându-se atent la mine.

— Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Irina a zâmbit și mi-a strâns mâna. — Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații.

Raluca ne-a privit pe rând și a spus calm: „Eu sunt aici doar dacă vă doriți amândoi. Dacă nu sunteți siguri, mergem la cină și rămânem prieteni.” Cuvintele acelea au risipit ultimele mele îndoieli.