Curajul unui mesaj

Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singur când îmi amintesc de o seară de vineri petrecută la Oradea. Vorbeam de trei săptămâni cu Raluca. Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara.

Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Raluca ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă. Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt.

Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Raluca rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus. — Ți-e teamă?

m-a întrebat Raluca când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut. — Bine, a zâmbit ea.

Înseamnă că îți pasă. — Nu mă grăbesc, mi-a spus Raluca, privindu-mă în ochi. Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă.

— Nici eu, i-am răspuns. Dar sunt curios să aflu. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.