Îmi place să cred că sunt un om echilibrat, care își ia deciziile în liniște. Într-o seară ploioasă de mai, într-o pensiune de la munte, am luat una dintre cele mai curajoase decizii din viața mea. Cu Laura ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 34 de ani, Laura avea 32. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.
Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Laura rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus. — Ți-e teamă?
m-a întrebat Laura când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut. — Bine, a zâmbit ea.
Înseamnă că îți pasă. — Nu mă grăbesc, mi-a spus Laura, privindu-mă în ochi. Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă.
— Nici eu, i-am răspuns. Dar sunt curios să aflu. Muzica se auzea încet, luminile erau reduse, iar în aer plutea parfumul lumânărilor.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont