Mă gândesc adesea la o seară de toamnă pe care am petrecut-o la Iași. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Vorbeam de trei săptămâni cu Simona.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Simona ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 38 de ani, Simona avea 43. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.
— Ți-e teamă? m-a întrebat Simona când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.
— Bine, a zâmbit ea. Înseamnă că îți pasă. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.
Simona a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont