Curajul unui mesaj, la Vama Veche

Nu sunt un povestitor bun, dar o să încerc să nu omit nimic. Totul a început într-o seară de iarnă, cu zăpadă afară, la Vama Veche. Vorbeam de trei săptămâni cu Mihai.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Mihai ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Mihai rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.

— Nu mă grăbesc, mi-a spus Mihai, privindu-mă în ochi. Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns.

Dar sunt curioasă să aflu. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Mihai, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus.

Cred că ne-am înțeles perfect. Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.