De ce am spus da, la Sinaia

Vorbisem de multe ori despre asta, mai mult în șoaptă, mai mult în glumă. Dar într-o seară de vineri la Sinaia glumele s-au terminat și a rămas doar dorința de a încerca. Alex și cu mine eram împreună de 15 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice.

Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească. Cu Ioana ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm.

Cu Alex eram împreună de 15 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față. Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune. — Sigur vrei asta?

m-a întrebat Alex, uitându-se atent la mine. — Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Alex a zâmbit și mi-a strâns mâna.

— Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații. Ioana ne-a privit pe rând și a spus calm: „Eu sunt aici doar dacă vă doriți amândoi. Dacă nu sunteți siguri, mergem la cină și rămânem prieteni.” Cuvintele acelea au risipit ultimele mele îndoieli.