Doar noi doi, altfel, la Oradea

Mă gândesc adesea la o sâmbătă fără planuri pe care am petrecut-o la Oradea. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Cu Răzvan eram împreună de 2 ani.

Dragoste aveam, răbdare aveam, ne lipsea doar scânteia aceea mică pe care o dai ușor uitării între program, facturi și oboseală. După 2 ani alături, ne cunoșteam pe de rost obiceiurile. Tocmai de aceea am simțit că vrem să ne surprindem.

Eu am 29 de ani, Răzvan are 26. Am învățat împreună că pasiunea nu se păstrează de la sine, ci se hrănește cu curaj, cu conversații sincere și cu puțină neliniște plăcută. — Ai vreo fantezie pe care nu mi-ai spus-o niciodată?

i-am șoptit lui Răzvan. — Am câteva, a recunoscut el, roșind. — Spune-mi una.

— Promiți că nu râzi? — Promit. Am făcut un joc al sincerității: fiecare scria pe un bilet o dorință, apoi le amestecam.

Când am deschis biletul lui Răzvan, am simțit cum mi se încălzesc obrajii. Era exact ceva ce mi-aș fi dorit și eu, dar nu îndrăznisem să spun. Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.