Doi adulți și un oraș străin, la Sibiu

Nu credeam că o să povestesc vreodată asta, dar mi-a rămas în minte ca puține lucruri. Se întâmpla într-o seară de toamnă, la Sibiu, iar ziua începuse cât se poate de obișnuit. Vorbeam de trei săptămâni cu Sebastian.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Sebastian ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 43 de ani, Sebastian avea 47. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.

Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem. Sebastian a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora.

— Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Sebastian, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect.

Ne-am privit pe rând și, pentru câteva clipe, nu a vorbit nimeni.