Doi, apoi trei

Ne pregăteam de câteva zile pentru seara aceea la Cluj, deși nici unul dintre noi nu spusese cu voce tare de ce. Adrian și cu mine eram împreună de 14 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice. Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească.

Cu Ciprian ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm. Cu Adrian eram împreună de 14 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față.

Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune. — Sigur vrei asta? m-a întrebat Adrian, uitându-se atent la mine.

— Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Adrian a zâmbit și mi-a strâns mâna. — Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații.

— Nu vreau să faci asta doar pentru mine, i-am spus lui Adrian. — Nu o fac pentru tine, a râs Adrian. O fac pentru noi.

Am ținut-o în mine prea mult timp și cred că trebuie să ne-o spunem. Am respirat adânc. Nu mai era loc de rușine, doar de sinceritate.