Nu credeam că o să povestesc vreodată asta, dar mi-a rămas în minte ca puține lucruri. Se întâmpla într-o seară de primăvară, la Cluj, iar ziua începuse cât se poate de obișnuit. Vorbeam de trei săptămâni cu Cristian.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Cristian ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 47 de ani, Cristian avea 52. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.
— Ți-e teamă? m-a întrebat Cristian când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.
— Bine, a zâmbit el. Înseamnă că îți pasă. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Cristian, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.
— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont