După trei săptămâni de mesaje, la munte

Îmi place să cred că sunt un om echilibrat, care își ia deciziile în liniște. Într-o seară de iarnă, cu zăpadă afară, la munte, am luat una dintre cele mai curajoase decizii din viața mea. Vorbeam de trei săptămâni cu Bogdan.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Bogdan ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 44 de ani, Bogdan avea 42. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.

— Nu mă grăbesc, mi-a spus Bogdan, privindu-mă în ochi. Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns.

Dar sunt curioasă să aflu. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Bogdan, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus.

Cred că ne-am înțeles perfect. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.