Fantezia spusă cu voce tare, în Timișoara

Ne pregăteam de câteva zile pentru seara aceea în Timișoara, deși nici unul dintre noi nu spusese cu voce tare de ce. Andrei și cu mine eram împreună de 3 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice. Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească.

Cu Andrei eram împreună de 3 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față. Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune. Lucram amândoi mult, ne vedeam seara, obosiți, și ne promiteam mereu că weekendul ăsta ne recuperăm.

Într-o vară am hotărât că vrem mai mult decât liniște: vrem puțină aventură, dar făcută cum trebuie, cu grijă și cu acordul tuturor. — Sigur vrei asta? m-a întrebat Andrei, uitându-se atent la mine.

— Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Andrei a zâmbit și mi-a strâns mâna. — Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații.

— Nu vreau să faci asta doar pentru mine, i-am spus lui Andrei. — Nu o fac pentru tine, a râs Andrei. O fac pentru noi.

Am ținut-o în mine prea mult timp și cred că trebuie să ne-o spunem. Am respirat adânc. Nu mai era loc de rușine, doar de sinceritate.