Fără grabă

Mă gândesc adesea la o seară de iarnă, cu zăpadă afară pe care am petrecut-o la Brașov. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Cu Lavinia ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 43 de ani, Lavinia avea 40. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.

Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Lavinia rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus. — Ți-e teamă?

m-a întrebat Lavinia când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut. — Bine, a zâmbit ea.

Înseamnă că îți pasă. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem. Lavinia a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu.

Facem doar ce ne face bine amândurora. Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.