Fără grabă, la Oradea

Nu credeam că o să povestesc vreodată asta, dar mi-a rămas în minte ca puține lucruri. Se întâmpla într-o după-amiază târzie de septembrie, la Oradea, iar ziua începuse cât se poate de obișnuit. Vorbeam de trei săptămâni cu Cristian.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 28 de ani, Cristian avea 33.

Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Cristian rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.

— Ți-e teamă? m-a întrebat Cristian când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.

— Bine, a zâmbit el. Înseamnă că îți pasă. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.

Cristian a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora. M-am surprins zâmbind fără motiv.