Fără presiune, cu acord, la Cluj

Mă gândesc adesea la o seară ploioasă de mai pe care am petrecut-o la Cluj. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Cu Irina ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore.

Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm. Cu Monica eram împreună de 4 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față. Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune.

Lucram amândoi mult, ne vedeam seara, obosiți, și ne promiteam mereu că weekendul ăsta ne recuperăm. Într-o vară am hotărât că vrem mai mult decât liniște: vrem puțină aventură, dar făcută cum trebuie, cu grijă și cu acordul tuturor. — Sigur vrei asta?

m-a întrebat Monica, uitându-se atent la mine. — Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Monica a zâmbit și mi-a strâns mâna.

— Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații. — Nu vreau să faci asta doar pentru mine, i-am spus lui Monica. — Nu o fac pentru tine, a râs Monica.

O fac pentru noi. Am ținut-o în mine prea mult timp și cred că trebuie să ne-o spunem. Am respirat adânc.