Mă gândesc adesea la o sâmbătă fără planuri pe care am petrecut-o în București. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Vorbeam de trei săptămâni cu Călin.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 36 de ani, Călin avea 40.
Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Călin rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.
— Nu mă grăbesc, mi-a spus Călin, privindu-mă în ochi. Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns.
Dar sunt curioasă să aflu. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Călin, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus.
Cred că ne-am înțeles perfect.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont