Invitația directă, într-o pensiune de la munte

Era o sâmbătă fără planuri într-o pensiune de la munte, iar aerul avea acea încărcătură pe care o simți doar când urmează ceva important. Eu încă nu știam. Vorbeam de trei săptămâni cu Alexandra.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 42 de ani, Alexandra avea 46.

Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Alexandra rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.

— Ți-e teamă? m-a întrebat Alexandra când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.

— Bine, a zâmbit ea. Înseamnă că îți pasă. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Alexandra, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.

— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.

Râsul a ajutat: a rupt gheața și ne-a apropiat mai mult decât orice discurs.