Invitația directă, la Brașov

Nu credeam că o să povestesc vreodată asta, dar mi-a rămas în minte ca puține lucruri. Se întâmpla într-o sâmbătă fără planuri, la Brașov, iar ziua începuse cât se poate de obișnuit. Cu Lucian ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 41 de ani, Lucian avea 40. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.

Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Lucian rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus. — Ți-e teamă?

m-a întrebat Lucian când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut. — Bine, a zâmbit el.

Înseamnă că îți pasă. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem. Lucian a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu.

Facem doar ce ne face bine amândurora. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.