Invitația directă, la mare

Povestea asta începe simplu: un weekend la mare, un pahar de vin și o conversație care s-a întins mult peste miezul nopții. Vorbeam de trei săptămâni cu Oana. Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara.

Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Oana ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă. Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt.

Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 48 de ani, Oana avea 44. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. — Ți-e teamă?

m-a întrebat Oana când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut. — Bine, a zâmbit ea.

Înseamnă că îți pasă. — Nu mă grăbesc, mi-a spus Oana, privindu-mă în ochi. Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă.

— Nici eu, i-am răspuns. Dar sunt curios să aflu. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.