Jocul celor patru, în Maramureș

Mereu am crezut că cele mai bune povești încep fără avertisment. A mea a început într-o seară de vineri, în Maramureș, cu o simplă propunere. Mihai și cu mine vorbisem luni întregi despre asta.

Cu Călin și Lavinia ne-am întâlnit prima oară la un restaurant liniștit, ca patru oameni normali care se studiază cu simpatie. Au fost două ore de râs și de priviri care spuneau mai mult decât cuvintele. Călin și Lavinia erau prieteni de-ai unor prieteni, un cuplu de vârsta noastră, cu umor și cu felul acela de a asculta pe care rar îl întâlnești.

Am stat de vorbă mult, am stabilit reguli și am hotărât să ne mai vedem, fără nicio obligație. Suntem cu Mihai de 2 ani împreună și am fost mereu curioși. Când Călin și Lavinia ne-au propus o seară doar între noi patru, am cerut o zi să ne gândim, apoi ne-am dat seama că amândoi așteptam propunerea asta.

— Regula e simplă, a zis Călin: dacă cineva vrea să oprească, oprim toți, fără întrebări. — Iar dacă ne răzgândim, ne bem vinul și povestim până în zori, a adăugat Lavinia. Am râs cu toții și tensiunea s-a mai domolit.

Mihai m-a luat deoparte în bucătărie și m-a întrebat în șoaptă dacă mai vreau. Am spus da, cu inima bătând tare. — Și eu, a zis el.