Limitele le punem noi, la Vama Veche

Mereu am crezut că cele mai bune povești încep fără avertisment. A mea a început într-o noapte caldă de iulie, la Vama Veche, cu o simplă propunere. Cristina și cu mine eram împreună de 2 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice.

Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească. Cu Cristina eram împreună de 2 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față. Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune.

Lucram amândoi mult, ne vedeam seara, obosiți, și ne promiteam mereu că weekendul ăsta ne recuperăm. Într-o vară am hotărât că vrem mai mult decât liniște: vrem puțină aventură, dar făcută cum trebuie, cu grijă și cu acordul tuturor. — Sigur vrei asta?

m-a întrebat Cristina, uitându-se atent la mine. — Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Cristina a zâmbit și mi-a strâns mâna.

— Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații. — Nu vreau să faci asta doar pentru mine, i-am spus lui Cristina. — Nu o fac pentru tine, a râs Cristina.

O fac pentru noi. Am ținut-o în mine prea mult timp și cred că trebuie să ne-o spunem. Am respirat adânc.