Am 30 de ani și, dacă m-ai fi întrebat cu ceva timp în urmă, ți-aș fi spus că nu ies din tipare. Apoi a venit o seară de iarnă, cu zăpadă afară într-un hotel de lux și mi-am dat seama că mă înșelam. Vorbeam de trei săptămâni cu Ovidiu.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Ovidiu ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 30 de ani, Ovidiu avea 28. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.
— Ți-e teamă? m-a întrebat Ovidiu când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.
— Bine, a zâmbit el. Înseamnă că îți pasă. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.
Ovidiu a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora. Muzica se auzea încet, luminile erau reduse, iar în aer plutea parfumul lumânărilor.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont