Ne-am găsit din nou în București

Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singur când îmi amintesc de o seară de vineri petrecută în București. Vorbeam de trei săptămâni cu Bianca. Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara.

Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Bianca ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă. Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt.

Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 37 de ani, Bianca avea 33. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.

Bianca a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Bianca, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.

— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.