Ne-am înțeles din jumătate de cuvânt, în București

Mă gândesc adesea la o seară de primăvară pe care am petrecut-o în București. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Vorbeam de trei săptămâni cu Alexandra.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 47 de ani, Alexandra avea 50.

Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Alexandra rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.

— Ți-e teamă? m-a întrebat Alexandra când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.

— Bine, a zâmbit ea. Înseamnă că îți pasă. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.

Alexandra a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora. Ne-am privit pe rând și, pentru câteva clipe, nu a vorbit nimeni.