Ne-am înțeles din jumătate de cuvânt, în Timișoara

Am 33 de ani și, dacă m-ai fi întrebat cu ceva timp în urmă, ți-aș fi spus că nu ies din tipare. Apoi a venit o seară de vară în Timișoara și mi-am dat seama că mă înșelam. Vorbeam de trei săptămâni cu Alexandra.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Alexandra ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.

Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 33 de ani, Alexandra avea 33. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.

Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem. Alexandra a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora.

— Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Alexandra, cu o seriozitate care m-a făcut să râd. — La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect.