Îmi place să cred că sunt un om echilibrat, care își ia deciziile în liniște. Într-o după-amiază târzie de septembrie, la mare, am luat una dintre cele mai curajoase decizii din viața mea. Vorbeam de trei săptămâni cu Cristian.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Cu Cristian ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă.
Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 39 de ani, Cristian avea 43. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet.
— Ți-e teamă? m-a întrebat Cristian când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.
— Bine, a zâmbit el. Înseamnă că îți pasă. Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem.
Cristian a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont