Ne-am înțeles din jumătate de cuvânt, la munte

Nu sunt un povestitor bun, dar o să încerc să nu omit nimic. Totul a început într-o seară de iarnă, cu zăpadă afară, la munte. Vorbeam de trei săptămâni cu Alina.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 28 de ani, Alina avea 30.

Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Alina rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.

— Ți-e teamă? m-a întrebat Alina când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.

— Bine, a zâmbit ea. Înseamnă că îți pasă. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Alina, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.

— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. Muzica se auzea încet, luminile erau reduse, iar în aer plutea parfumul lumânărilor.

Fiecare gest părea mai lent decât de obicei, ca și cum timpul acceptase să ne aștepte.