Am 32 de ani și, dacă m-ai fi întrebat cu ceva timp în urmă, ți-aș fi spus că nu ies din tipare. Apoi a venit o noapte caldă de iulie în Timișoara și mi-am dat seama că mă înșelam. Cu Carmen eram împreună de 9 ani.
Dragoste aveam, răbdare aveam, ne lipsea doar scânteia aceea mică pe care o dai ușor uitării între program, facturi și oboseală. După 9 ani alături, ne cunoșteam pe de rost obiceiurile. Tocmai de aceea am simțit că vrem să ne surprindem.
Eu am 32 de ani, Carmen are 32. Am învățat împreună că pasiunea nu se păstrează de la sine, ci se hrănește cu curaj, cu conversații sincere și cu puțină neliniște plăcută. Am făcut un joc al sincerității: fiecare scria pe un bilet o dorință, apoi le amestecam.
Când am deschis biletul lui Carmen, am simțit cum mi se încălzesc obrajii. Era exact ceva ce mi-aș fi dorit și eu, dar nu îndrăznisem să spun. — Vreau o seară în care nu mai suntem nici colegi de program, nici oameni obosiți, mi-a spus Carmen.
Doar noi doi, cum eram la început. — Atunci hai să o planificăm ca pe un mic secret, am răspuns.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont