Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singură când îmi amintesc de o după-amiază târzie de septembrie petrecută la Constanța. Cu Ovidiu ne cunoscusem cu ani în urmă și ne pierdusem din vedere, cum se întâmplă. Un mesaj scris la întâmplare a readus totul: umorul, privirile, felul în care ne înțelegeam din jumătate de cuvânt.
Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 45 de ani, Ovidiu avea 42. Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Ovidiu rămăsese peste noapte în același hotel.
Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus. — Ți-e teamă? m-a întrebat Ovidiu când am ajuns în fața ușii.
— Puțin, am recunoscut. — Bine, a zâmbit el. Înseamnă că îți pasă.
Am vorbit deschis, chiar de la cină: ce ne dorim, ce nu, cât de repede vrem să mergem. Ovidiu a spus: — Nu există grabă și nici un scenariu obligatoriu. Facem doar ce ne face bine amândurora.
Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont