O noapte la mare

Mereu am crezut că cele mai bune povești încep fără avertisment. A mea a început într-o după-amiază târzie de septembrie, la mare, cu o simplă propunere. Vorbeam de trei săptămâni cu Călin.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 49 de ani, Călin avea 52.

Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Călin rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.

— Ți-e teamă? m-a întrebat Călin când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.

— Bine, a zâmbit el. Înseamnă că îți pasă. — Nu mă grăbesc, mi-a spus Călin, privindu-mă în ochi.

Vreau doar să fiu aici, cu tine, și să vedem ce se întâmplă. — Nici eu, i-am răspuns. Dar sunt curioasă să aflu.

Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.