O seară în București

Nu sunt un povestitor bun, dar o să încerc să nu omit nimic. Totul a început într-o seară de vineri, în București. Vlad și cu mine eram împreună de 3 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice.

Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească. Cu Miruna ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm.

Eu am 32 de ani, Vlad are 28. Suntem împreună de 3 ani și, dacă e să fiu sinceră, nu ne-a lipsit niciodată dragostea, ci doar ocazia de a ne scoate din rutină. — Sigur vrei asta?

m-a întrebat Vlad, uitându-se atent la mine. — Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Vlad a zâmbit și mi-a strâns mâna.

— Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații. Miruna ne-a privit pe rând și a spus calm: „Eu sunt aici doar dacă vă doriți amândoi. Dacă nu sunteți siguri, mergem la cină și rămânem prieteni.” Cuvintele acelea au risipit ultimele mele îndoieli.

Ne-am privit pe rând și, pentru câteva clipe, nu a vorbit nimeni.