Mereu am crezut că cele mai bune povești încep fără avertisment. A mea a început într-o seară ploioasă de mai, în Delta Dunării, cu o simplă propunere. Vorbeam de trei săptămâni cu Sebastian.
Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 44 de ani, Sebastian avea 47.
Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Sebastian rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.
— Ți-e teamă? m-a întrebat Sebastian când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.
— Bine, a zâmbit el. Înseamnă că îți pasă. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Sebastian, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.
— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. Am respirat adânc și am încercat să râd de propria mea emoție.
Continuă lectura
Creează un cont gratuit (durează 30 de secunde) și citește povestea întreagă, plus restul poveștilor din comunitate.
Creează cont gratuitAm deja cont