O seară pe Valea Prahovei

Îmi place să cred că sunt un om echilibrat, care își ia deciziile în liniște. Într-o seară de vineri, pe Valea Prahovei, am luat una dintre cele mai curajoase decizii din viața mea. Cu Alexandra ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore.

Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm. Cu Cristina eram împreună de 12 ani, timp în care învățasem să ne spunem lucrurile pe față. Așa că, atunci când fantezia a ieșit la suprafață, nu s-a simțit nici ca o vină, nici ca o presiune.

Eu am 48 de ani, Cristina are 48. Suntem împreună de 12 ani și, dacă e să fiu sincer, nu ne-a lipsit niciodată dragostea, ci doar ocazia de a ne scoate din rutină. — Sigur vrei asta?

m-a întrebat Cristina, uitându-se atent la mine. — Da, dar numai dacă te simți și tu bine, am răspuns. Cristina a zâmbit și mi-a strâns mâna.

— Atunci facem exact cum ne-am înțeles: dacă unul dintre noi spune stop, ne oprim, fără explicații. Am stabilit regulile pe o foaie, ca pe un contract, și am râs de noi doi: fără presiune, fără surprize, cuvânt de oprire pentru oricine, discuție a doua zi.