Patru oameni, o seară într-o pensiune de la munte

Mă gândesc adesea la o seară de vineri pe care am petrecut-o într-o pensiune de la munte. Se întâmplă să-mi apară în minte fără motiv, la semafor sau în mijlocul unei ședințe, și de fiecare dată îmi vine să zâmbesc. Pe Călin și pe Oana i-am cunoscut printr-o comunitate de cupluri, după câteva săptămâni de mesaje politicoase și o cafea la care ne-am simțit surprinzător de bine.

Ne-au spus de la început: nimic nu se întâmplă dacă vreunul dintre noi patru are cea mai mică ezitare. Călin și Oana erau prieteni de-ai unor prieteni, un cuplu de vârsta noastră, cu umor și cu felul acela de a asculta pe care rar îl întâlnești. Am stat de vorbă mult, am stabilit reguli și am hotărât să ne mai vedem, fără nicio obligație.

Suntem cu Lucian de 4 ani împreună și am fost mereu curioși. Când Călin și Oana ne-au propus o seară doar între noi patru, am cerut o zi să ne gândim, apoi ne-am dat seama că amândoi așteptam propunerea asta. Lucian m-a luat deoparte în bucătărie și m-a întrebat în șoaptă dacă mai vreau.

Am spus da, cu inima bătând tare. — Și eu, a zis el. Hai să fim atenți unul la altul, chiar și când suntem cu alții.

— Nu ne grăbim nicăieri, a spus Călin. Muzică, un pahar, poate un joc de societate pentru început. Restul vine doar dacă vine natural.