Regula numărul unu

Au trecut luni de atunci și încă zâmbesc singură când îmi amintesc de o seară de primăvară petrecută la Iași. Pe Cristian și pe Alexandra i-am cunoscut printr-o comunitate de cupluri, după câteva săptămâni de mesaje politicoase și o cafea la care ne-am simțit surprinzător de bine. Ne-au spus de la început: nimic nu se întâmplă dacă vreunul dintre noi patru are cea mai mică ezitare.

Cristian și Alexandra erau prieteni de-ai unor prieteni, un cuplu de vârsta noastră, cu umor și cu felul acela de a asculta pe care rar îl întâlnești. Am stat de vorbă mult, am stabilit reguli și am hotărât să ne mai vedem, fără nicio obligație. Suntem cu Tudor de 9 ani împreună și am fost mereu curioși.

Când Cristian și Alexandra ne-au propus o seară doar între noi patru, am cerut o zi să ne gândim, apoi ne-am dat seama că amândoi așteptam propunerea asta. Tudor m-a luat deoparte în bucătărie și m-a întrebat în șoaptă dacă mai vreau. Am spus da, cu inima bătând tare.

— Și eu, a zis el. Hai să fim atenți unul la altul, chiar și când suntem cu alții. — Nu ne grăbim nicăieri, a spus Cristian.

Muzică, un pahar, poate un joc de societate pentru început. Restul vine doar dacă vine natural. Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.