Regulile serii, la Cluj

Nu sunt un povestitor bun, dar o să încerc să nu omit nimic. Totul a început într-o seară de primăvară, la Cluj. Răzvan și cu mine eram împreună de 3 ani și ne înțelegeam bine în aproape orice.

Ne mai rămăsese o singură temă pe care o ocoliserăm mult timp: ce se întâmplă dacă lăsăm curiozitatea să vorbească. Cu Bianca ne împrietenisem cu câteva luni în urmă, după o cafea care se prelungise pe nesimțite trei ore. Era genul de om lângă care te simți în largul tău, iar asta a contat enorm.

Eu am 29 de ani, Răzvan are 26. Suntem împreună de 3 ani și, dacă e să fiu sinceră, nu ne-a lipsit niciodată dragostea, ci doar ocazia de a ne scoate din rutină. — Nu vreau să faci asta doar pentru mine, i-am spus lui Răzvan.

— Nu o fac pentru tine, a râs Răzvan. O fac pentru noi. Am ținut-o în mine prea mult timp și cred că trebuie să ne-o spunem.

Am respirat adânc. Nu mai era loc de rușine, doar de sinceritate. Am stabilit regulile pe o foaie, ca pe un contract, și am râs de noi doi: fără presiune, fără surprize, cuvânt de oprire pentru oricine, discuție a doua zi.

Bianca a citit foaia, a dat din cap și a zis simplu: „Perfect. Mai bine așa.” Inima îmi bătea cu putere, iar mâinile păreau că nu-și mai găsesc locul.