Reîntâlnirea, în Timișoara

Nu credeam că o să povestesc vreodată asta, dar mi-a rămas în minte ca puține lucruri. Se întâmpla într-o seară de primăvară, în Timișoara, iar ziua începuse cât se poate de obișnuit. Vorbeam de trei săptămâni cu Alina.

Mesaje de dimineață, glume în pauza de prânz, apeluri lungi seara. Ajunsesem să aștept notificarea aceea mai mult decât voiam să recunosc. Eram amândoi adulți liberi și hotărâți: eu aveam 32 de ani, Alina avea 29.

Nu ne mai jucam de-a cine face primul pas, așa că invitația a venit direct și cu zâmbet. Într-o deplasare de serviciu, am aflat că Alina rămăsese peste noapte în același hotel. Am ajuns la bar aproape în același timp, ca și cum ne-am fi dat întâlnire fără să ne fi spus.

— Ți-e teamă? m-a întrebat Alina când am ajuns în fața ușii. — Puțin, am recunoscut.

— Bine, a zâmbit ea. Înseamnă că îți pasă. — Dacă la un moment dat vrei să ne oprim, spune-mi și ne oprim, mi-a zis Alina, cu o seriozitate care m-a făcut să râd.

— La fel și tu, am spus. Cred că ne-am înțeles perfect. Ne-am privit pe rând și, pentru câteva clipe, nu a vorbit nimeni.